"Natura nu-ţi iartă nici un pas peste inconştienţa ei şi-ţi urmăreşte toate cărările orgoliului, împânzindu-le de regrete."
Prietenie. Un cuvant care ma duce cu gandul la o lume fericita plina de zambet, o lume in care suntem toti fericiti. Noi? care noi? exista cu adevarat acest noi? sau este doar un cuvant la fel ca si cuvantul prietenie?
In trecut eram intradevar noi, eram cu totii, existam, lupatam unul pentru celalalt, ne iubeam, radeam, zambeam, ne contraziceam, calatoream, faceam aproape totul impreuna. Acum insa totul s-a distrus, noi ne-am evaporat precum fumul de la tigara care se pierde in aer si pana la urma se evapora. Regret trecutul, regret pentru ca poate eu am fost vinovata pentru despartirea prieteniei noastre sau poate ca toti am fost vinovati in egala masura, regret pentru ca nu am stiut lupta pentru noi, regret pentru ca ne-am lasat prada atat de repede celor care doreau sa ne vada despartit si uite ca au reusit. Ei au reusit. Noi nu!
Ma intorc mereu la cartierul in care am copilarit cu totii, acum e pustiu. Bate vantul. Suntem straini. Doare. Uneori doare atat de tare incat lacrimile nu mai pot alina.
Daca veti citi vreodata aceste versuri as vrea sa stiti ca imi este atat de dor de noi...familia fericita plina de frati si surori. Si as vrea sa mai stiti ca imi amintesc mereu de voi, ati fost mereu prieteni mei adevarati, cine stie poate ca veti ramane singuri, chiar daca nu mai suntem. Inca ceva. Va iubesccc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu