Dor de mare

Marea, intinderea de apa plina de vise si emotii.

Cat de dor imi este de ea, de aceea intindere pe care o consider inca nesfarsita. Imi este dor de mangaierea calda, de briza rece, de soaptele ei. As vrea sa o privesc la fiecare rasarit, la fiecare apus sau la fiecare luna plina. As vrea sa ma poata asculta atunci cand sufar, atunci cand am momentele in care ma opresc din drum si ma intreb: cu ce rost sa merg mai departe, daca nu am un scop anume?

As vrea sa ii marturisesc totul, tot ceea ce sufletul imi cere sa eliberez, as vrea sa ii marturisesc ei, pentru ca ea este o prietena adevarata. Ea nu v-a spune nimanui secretele, gandurile si visele mele. Ea le v-a duce departe facandu-le sa se piarda in valurile ei zgomotoase. Ea imi v-a trimite o raza, iar acea raza ma v-a face sa radiez, imi v-a vindeca sufletul ranit de trecerea timpului si imi v-a readuce zambetul de mult pierdut, din nou pe buze.

Acum inchid ochii. O vad. Ii simt briza, aud valul care se sparge usor de dig, si simt raza. O simt, ma atinge si ma linisteste usor facandu-ma sa zambesc.